Dilema Veche

Home -> Tema săptămînii

"O viscozitate, sau altceva analog"

Matei PLEŞU Publicat în Dilema Veche nr. 1038 din 29 februarie – 6 martie 2024

Dintr-un anumit punct de vedere, totul se poate asambla și dezasambla; lumea este alcătuită din părți componente: litere, cuvinte, fraze, clipe, cifre, atomi. Fiecare componentă are o subcomponentă care e, la rîndul ei, un întreg, în raport cu propriile ei subansambluri. Componentele ultime ale realității „materiale și măsurabile” sînt tot mai puțin sesizabile și cuantificabile: dimensiunea și materialitatea lor scad vertiginos pe măsură ce ne afundăm într-un „infinit mic”, într-o mise en abyme subatomică a materiei. Odată cu tema piesei componente apare și întrebarea cu privire la ce anume ține laolaltă un ansamblu. Cum de ajung părțile să se grupeze într-o unitate, să creeze și să mențină un întreg? Aristotel oferă un posibil răspuns în Metafizica:„În cazul corpurilor, pentru unele rațiunea unității lor este contactul, pentru altele – o vîscozitate, sau altceva analog” (1045a). Un lipici al realității? Tot ce se poate!

„Piesa de schimb” aduce în discuție și tema reparației. „A repara sau a înlocui cu totul?” e întrebarea zilelor noastre. Într-o viziune heracliteană, nimic nu rămîne la fel, de la o clipă la alta. Lamentația cu privire la faptul că „în vremea de azi nimic nu se mai repară, ci totul se înlocuiește” – de la televizoare la partenerii unui cupluri și la angajații unei companii – își pierde aici din gravitate. De ce să te miri, bunăoară, dacă o pereche divorțează după doar un an de căsătorie, cînd, de fapt, nici unul dintre parteneri nu mai e același ca în urmă cu un an, în momentul căsătoriei? Heraclitean vorbind, un alt bărbat se desparte de o altă femeie; or, nemaifiind cei de la început (din momentul căsătoriei), putem susține că nici măcar nu erau căsătoriți și că, prin urmare, nici nu pot să se despartă. (Ca să nu mai spunem că ar fi absurd ca ei să se despartă, în condițiile în care au parte oricum, clipă de clipă, de un „nou” partener.)

Care e esența, substanța remanentă unui obiect după ce îi schimbi toate piesele componente? – ar putea fi dilema pieselor de schimb. Cît de mult poți schimba fără să ratezi substanța originară, fără să-ți pierzi chipul? Problematica e ilustrată și discutată în experimente mentale precum „Nava lui Tezeu”, care aduc în discuție problema identității. Dacă nava lui Tezeu e reparată, de-a lungul vremii, și i se înlocuiesc, pînă la urmă, toate piesele componente – scîndurile, puntea, catargele, cîrma –, mai este nava lui Tezeu aceeași? Un răspuns afirmativ ne-ar duce la o concluzie surprinzătoare: esența, identitatea unui obiect material nu are nici o legătură cu componentele sale materiale – constatare care pune în încurcătură o viziune strict materialistă asupra lumii. Dacă facultatea analitică a minții noastre „demontează” realitatea, o împarte în piese componente – concepte, categorii și alte elemente –, literatura și limba vie releagă piesele meticulos dezasamblate de rațiune în noi și expresive alcătuiri. În argou, „capului” i se mai spune și „gamelă”, „gulie”, „mansardă” sau „televizor”; inimii i se zice „motoraș”; „dinții” sînt „malaxoare”; gura e „ială” sau „fermoar”; ochii „faruri”; stomacul „jgheab”, „ghiozdan” sau „ghiordel” ș.a.m.d. Se spune că întregul e mai mult decît suma părților sale. „Căci există o rațiune de a fi pentru toate lucrurile care au mai multe părți, dar nu sînt un tot, precum e o grămadă, ci există acolo un întreg dincolo de părți” (idem). „Grămadă” se referă aici – ca opus al părților care au „o rațiune a unității lor” – la o aglomerare inertă de elemente și definește un întreg care e doar o sumă a părților sale. Întîlnim aici o posibilă primă definiție a monstruozității, ca „alcătuire” ale cărei unitate și continuitate nu sînt naturale, ci obținute „prin forță sau prin creștere laolaltă” – și o prefigurare a monstrului, fie el zombi, strigoi, moroi sau altă făptură frankensteiniană.

Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat. „Ce”-ul care dă sens și ține laolaltă întregul – pulsul, viața, arderea, mișcarea – trebuie suspendat, întrerupt sau măcar încetinit, pentru a putea opera „reparația”, ca în cazul anestezierii unui pacient. Ceea ce pare tehnic-banal și de la sine înțeles. Dar poate trimite și la un eventual mister al părților de schimb: o „reparație” majoră presupune o moarte (provizorie) și o reînviere a „pacientului”.